Am văzut lumina zilei într-un oraș, dar de crescut, am crescut mai mult la țară. Cred ca aș putea spune că am făcut design de mică - primăvara mă găsea mereu vopsind cotețul, copacii și ușile casei pentru sărbătorile de Paște. Chiar și porcul era mai liniștit după ce-i dichiseam casa înainte de primăvara. Mamaie mi-a dat bidineaua și tata flexul, iar eu am învățat în timp cum să le folosesc pentru a crea artă din obiecte simple.

În timpul liceului, m-am apucat de coafat, iar oamenilor le plăcea interacțiunea cu mine, chiar dacă nu străluceam în ceea ce făceam. În saloanele de coafura se perindau femei mișto și eu le ascultam cu orele, așa ca am început să vreau mai mult.

M-am înscris la Agricultură și Medicină Veterinară in București. În mintea mea, totul părea perfect: fiind de la țară, puteam să mă angajez la o fermă, găseam eu ceva de făcut. Dar viața nu este întotdeauna așa cum ne-o imaginăm. După patru ani de facultate, am simțit că timpul mi se scurge printre degete. Ajunsesem clar într-un loc nepotrivit.

În tot timpul ăsta continuam să pictez și să desenez, dar mă simțeam o impostoare. Foloseam o pânză pentru mai multe picturi și le făceam una peste alta pentru că mi se părea o infracțiune să stric o pânză nouă. Tot ca un infractor mă simteam și ca wannabe artist cu diplomă de inginer, care nu a avut niciodată curaj să bage capul în Facultatea de Arte.

Pentru a reduce sentimentul acesta, am început să folosesc obiecte aruncate la gunoi sau donate. Reciclarea pieselor de mobilier mi-a dat o mulțumire pe care o pânză nouă nu a reușit niciodată să mi-o ofere.

Am învățat de mică să reciclez orice și să dau utilitate obiectelor bune de aruncat: pantalonii rupți pe uliță doar nu se coseau singuri, și nu ne apucam de cumpărat scaune noi doar pentru că se rupsese un picior.

Am învățat cu bunica să cos de când știu eu să fiu. Iarna se stătea mult în casă, iar acolo se coseau plăpumi, fuste, pantaloni sau ce mai primea ea de prin sat la reparat. Am început de jos, de la băgatul în ac la mașina bunicii, am trecut la a pune ața pe suveică și apoi când aveam vreo 6-7 ani am avut voie să-i cos degetul soră-mii.

În acel punct cariera mea a fost un pic pusă pe pauză, dar vara următoare mi-o aduc aminte ca fiind despre prima fusta pentru păpuși trasă la mașină. Până atunci învățasem deja să croșetez, să construiesc un brad dintr-o mătură și să o împodobesc cu beteală făcută din ziare  și să fac gheme din haine uzate tăiate fâșii pentru covoare.

Aș putea sta să povestesc o viață întreagă despre cum experiențele de până acum m-au învățat să gândesc sustenabil și să reciclez, chiar dacă sustenabilitatea nu era un cuvânt trendy la acea vreme. Niciodată nu aruncam o pungă, o refoloseam mereu și eventual o trimiteam în vizită la rude.

Mă întreb uneori ce-ar spune mamaie, dacă ar mai fi acum, văzând oamenii aruncând mobilă din lemn pe stradă și înlocuind-o cu cea din carton. Cam știu ce ar zice și nu pot să scriu aici, dar mai știu că după ce ar termina, mi-ar spune să o iau și să o repar. Și atunci simt că e de bine ceea ce fac aici.